Marin Sorescu zice asa:
Un pai si-a petrecut toata tineretea
Intr-o saltea
Si credea despre lume
Ca n-are decat o singura dimensiune: Greutatea

si continua Steinhardt (nu ma satur sa-l citez):
"Lupta se da intr-adevar [...] intre gratie si gravitatie, intre ce inalta si ce trage spre teluric, intre ce-i subtire si subtil, pe de o parte, si ce este gros si greoi pe de alta. Esential, poate, pentru om este sa scape, la figurat, de sub imperiul gravitatiei. [...]Lectia: se cade sa fim modesti, sa ne resemnam cu teribila unicitate a vietii, gandind insa ca, tocmai din pricina aceasta, orice viata devine grava, infricosatoare si splendida.[...]
Nichita Stanescu scrie:

Numai viata mea va muri pentru mine-ntr-adevar candva
Numai iarba stie gustul pamantului
Numai sangelui meu ii e dor, intr-adevar
de inima mea, cand o paraseste.

De altul mi-e mila, de mine mi se rupe inima. In preajma mortii, zicala aceasta egoista si triviala isi gaseste brusc justificarea si maretia. Fiecare moare singur si pentru sine singur, cum a spus Hans Fallada. In clipa despartirii sufletului de trup, simtul raspunderii copleseste tot. Insul e numai cu sine, cu temerile, raspunderile si nadejdile sale. Ceilalti, oricat de iubiti ori de neiubiti, dau in laturi. Lumea insasi, intreg mediul inconjurator se destrama si piere. De-ar fi dorul sangelui pentru inima si al duhului pentru trup cat mai netulburat, in clipa luarii de ramas bun!"